Marathon 7500 2011 Bucegi 7-9iul

7500 a reprezentat de la inceput pentru noi ceva special. Pare paradoxal caci am fost deja la 2 editii alaturi de Gianina, ne-a placut la maxim de fiecare data, insa de fiecare data ne-am promis ca n-o sa mai participam. Iti trebuie o oarecare doza de nebunie sa te aliniezi la startul unui asemenea concurs, dar mai ales sa revii dupa ce stii prin ce-ai trecut. Si culmea e ca am revenit. Toti oamenii "normali" care ne cunosc isi beleau ochii cat cepele cand auzeau datele tehnice: 90km, 7500m diferenta de nivel, 22-26h de parcurs. "Cum spui ma? Ati mers 26h fara oprire, fara sa dormiti? Pai voi nu sunteti normali ma!"

Probabil ca pentru marea majoritatea a cunoscutilor nostri nu suntem normali, dar pentru prietenii nostri care in primul rand ne inteleg, pentru cei ce participa la maratoanele montane, suntem oameni normali. Si unul din motivele pentru care ne place sa participam la maratoane este ca ne putem intalni cu o gramada de oameni "anormali" :))

Inceput de cursa - proba Hobby 45km

Daca stau bine sa ma gandesc, 7500 la prima sa editie din 2009 a fost de fapt primul maraton montan la care am participat. De fapt am fost cam inconstienti c-am inceput si noi cu un ultra-maraton, in loc sa ne alegem un maraton normal. Noi eram outsideri atunci, nu cunosteam deloc celelalte echipe, nici nu ne-am facut vreo speranta legata de podium, insa am facut o cursa exceptionala si la finalul cursei am trecut primii linia de sosire la mixt alaturi de prietenii nostri Hoinarii. Am avut nevoie de o saptamana sa ne refacem fizic si ne-am spus ca n-o sa mai mergem la un asemenea concurs. Insa de fapt atunci a inceput epopeea participarilor noastre la maratoanele montane.

Pana anul urmator am sters din memorie tot efortul, oboseala, epuizarea, suferintele indurate dupa concurs si au ramas vii doar emotiile intense din concurs cand fugeam nebuneste de urmaritori si satisfactia imensa traita la final. Asa ca la editia a II-a din 2010 ne-am aliniat din nou la start, de data asta mult mai bine pregatiti fizic si tactic si ne-am propus sa-i batem pe prietenii nostri Hoinarii. Evident si ei isi doreau sa ne bata pe noi. Si ca sa ma laud putin cred ca am scris istorie atunci pentru am scos un timp fantastic pentru o echipa de mixt: 22h27', iar la linia de sosire am fost a 2-a echipa din tot concursul, singura echipa din fata noastra fiind baietii care au castigat la Elite masculin.
La final am zis din nou cu Gianina ca este ultima oara cand mergem la 7500. Atunci cand tragi de tine la maxim pretul platit intr-un asemenea cursa este foarte mare, oboseala si uzura se cumuleaza. Si oricum ca si echipa de mixt nu mai aveam ce limite sa depasim, ce noua provocare sa ne fixam?

Gianina s-a ocupat intre timp de viitorul nostru, iar eu mi-am vazut constiincios de antrenamente. Evident ca dupa un an intreg am uitat promisiunile facute si am gasit o noua provocare in a participa la 7500: sa ma iau la tranta cu Greucenii la masculin. Dupa 2 editii consecutive sa termin 7500 nu mi se mai pare deloc o provocare, desi este cel mai greu concurs de alergare montana din Romania. Dar acum imi doresc mult sa ajung pe podium si la masculin. Pana acum as putea spune c-am urcat pe podium la 7500 doar datorita nevestei :)) Acum vreau sa vad daca pot sa ma bat de la egal la egal cu Greucenii? Daca pot sa urc pe podium prin puterile mele.

Start Marathon 7500 2011 - proba Hobby 45km

Pentru aceasta aveam nevoie de un coechipier de nadejde. N-a fost nevoie sa-l caut prea mult. Ma loveam de el la fiecare maraton. A fost omul meu in galben de la MPC 2009 si de atunci de cand ne-am cunoscut ne intalnim la fiecare maraton. Zsolt Kovacs, e un clujean hotarat dintr-o bucata, asa ca l-am placut din prima. Amandoi suntem ambitiosi, ne dam seama ca suntem de valori apropiate. Desi nicicare n-o spune, intre noi s-a iscat o mica concurenta. Fiecare isi doreste sa-l intreaca pe celalalt, dar nici unul nu recunoaste pe fata, doar la povestile dupa finish iti poti da seama de asta. De fiecare data Zsolt ma intrece pe portiunile de coborare, apoi eu il depasesc pe urcari. Cand stiu ca se apropie ultima urcare din concurs apas pe acceleratie pana la fund, asa incat sa fiu sigur ca Zsolt nu ma ajunge pe ultima coborare unde alerg ca bezmeticul. Pana acum asa s-a intamplat de fiecare data, Zsolt inca n-a reusit sa ma intreaca, dar de fiecare data la final ne despart doar cateva minute. Daca as fi slabit ritmul stiu ca Zsolt m-ar fi ajuns.

Asta imi da certitudinea ca suntem de valori apropiate, asa ca a fost cumva firesc sa-i propun lui Zsolt sa facem echipa la 7500 si pentru amandoi a fost evident ca vom face o echipa omogena si echilibrata. Cand ne-am fixat obiectivul echipei a fost gand la gand cu bucurie: amandoi vizam podiumul, alta optiune nu exista pentru noi.

Cu obiectivul a fost simplu, insa numele echipei ne da mare bataie de cap. Nu gasim nici un apelativ care sa se potriveasca. Pana la urma alegem niste initiale care sa faca lumea curioasa: ADLP - Am dat-o la pace! Adica eu si Zsolt am dat-o la pace si facem echipa. Caci pana acum ne razboiam la fiecare maraton.

Zsolt isi ia rolul in serios si imi place ca se implica. Imi pune tot felul de intrebari legate de strategia de concurs, de profilul de altitudine al traseului, se intereseaza de punctele de alimentare cu apa, se pune sa calculeze cate geluri energizante sa luam cu noi, studiaza timpii de concurs de la editiile anterioare. Ma distreaza insa ca face calcule matematice complexe: cate calorii sa ingurgitam pe ora, cu ce viteza sa alergam pe fiecare tronson. Imi dau seama din framantarile lui ca e destul de emotionat de incercarea ce-l asteapta.

Eu sunt linistit din acest punct de vedere dupa 2 participari la 7500, stiu la ce sa ma astept. Am si eu emotii, dar din alt motiv. Sunt inca nerefacut fizic dupa maratonul Apuseni. De cateva luni bune ma chinuie o periostita la tibie (inflamatie a membranei ce inveleste osul) pe care pana acum am reusit s-o fentez printre antrenamente si concursuri. De la inceputul sezonului am avut luna si maratonul: in aprilie la Viena, in mai la EcoMarathon, in iunie la Apuseni. S-au adunat foarte multi kilometri de alergare. La Apuseni periostita mea a protestat, desi in concurs nu m-a deranjat incat sa nu pot alerga, imediat dupa concurs insa am inceput sa schiopatez si 2-3 zile abia mai puteam pasi pe piciorul stang. Dar sunt optimist, nici nu concep sa nu iau startul la 7500. Febra concursului m-a cuprins de tot. Imi propun 2 saptamani de pauza de alergare, insa pauza activa. Antrenamentele zilnice de alergare le schimb cu sedinte de cycling si stepper in sala. In acest fel ma lipsesc de impactul la aterizare pe picior din timpul alergarii si imi antrenez doar partea cardio si musculatura picioarelor. Sedintele intense de stepper mi se par ideale, simuleaza foarte bine urcarile epuizante de cate 1000-1500m pe vf Omu si pe Jepii Mici.
Ma simt intr-o forma fizica foarte buna, asta e bine pentru psihicul meu dinainte de concurs. Doar cand incerc sa alerg imi dau seama ca situatia nu-i prea roza: piciorul stang inca ma doare. Imi bag in cap ideea ca in 2 saptamani ma voi reface.

In sfarsit soseste si clipa mult asteptata a concursului. Joi seara la Pestera e foarta multa lume cunoscuta. Pe la 9 seara soseste si Zsolt si punem la punct ultimele detalii de strategie. Ne pregatim 2 randuri de rucsacei pentru tura: unul pentru prima treime a turei pana in tabara de baza, al 2-lea pentru urmatoarele 2/3 din traseu. Am pus in fiecare rucsacel cate un camelbak cu izotonic, gelurile energizante. Cand ne vom intoarce in tabara nu vom avea de facut decat sa mutam echipamentul obligatoriu si numarul de concurs dintr-un rucsac in altul.

Ne inventariem si concurenta. E clar favoritii sunt Paliciu cu Galiteanu. Apoi printre adversarii nostri mai sunt baietii biatlonisti Cristi&Denis, echipa surpriza constituita ad-hoc Nusu impreuna cu Silviu Balan, precum si castigatorii de anul trecut Fane cu Spulber.
Intr-o astfel de cursa lunga sunt multe variabile de luat in calcul. Nu conteaza doar pregatirea fizica, e foarte importanta strategia in cursa: modul cum se distribuie efortul pe parcursul intregii curse - cursa e foarte lunga si un ritm prea sustinut pe un tronson poate sa aduca epuizarea, trebuie gasit un ritm echilibrat; apoi trebuie o alimentare si o hidratare constanta pentru sustinerea unui asemenea efort; conteaza si orientarea in teren - orice rataceala poate rasturna clasamentul.

La mine e deja o traditie sa am emotii inainte de orice concurs, dar la 7500 emotiile sunt proportionale cu dificultatea traseului. Ma trezesc pe la 3 noaptea si nu mai pot lipi ochii la loc, asa ca ma tot foiesc.
Asa am patit si la precedentele editii. Dimineata eram efectiv panicat ca nu m-am putut odihni, dar in cursa nu stiu de unde reuseam sa adun energii nebanuite caci nu simteam lipsa de somn. Ziua aveam si eu momente grele de oboseala, de obicei urcarea Bucsoiului era piatra de hotar pentru mine. Acolo abia reuseam sa ma tin de Gianina. Dar cum venea inserarea nu stiu ce se intampla ca simteam c-am inghitit o dinamita. Ma simteam plin de energie mai ceva ca la start. Si eram cu ochii mari ca bufnita, nu simteam somn deloc.
Asa ca acum nu-mi mai fac griji pentru ca n-am dormit, sper doar ca traditia sa se repete. La 4.30 ma ridic din patul meu din masina si iau fortat un mic-dejun usor, dar energizant: 2 banane, miere si biscuiti. Urasc sa-mi simt stomacul greu cand alerg si nu vreau sa ma simt ca bovinele cand regurgiteaza hrana :))

Vremea e perfecta si prognoza la fel. O zi fara precipitatii, cu soare si nori, nici foarte cald, ideal pentru alergat. Nu stiu cum face echipa CPNT la 7500, dar deja cred ca e o traditie sa aiba vreme perfecta la concurs. Le doresc sa fie asa pentru 50 ani de acum incolo!

Un alt lucru destept invatat de echipa CPNT dupa prima editie e sa dea startul la ora 6.00. In primul an a fost la ora 8.00, tarziu pentru o cursa asa lunga. Pentru mine cel putin e un sentiment reconfortant sa ma trezesc odata cu zorii zilei si sa iau startul odata cu primele raze de soare. Nu stiu cum dar chestia asta imi toarna energie in vene, chiar si dupa o noapte dormita pe jumatate. Prima urcare spre Vf cu Dor se face pe racoare si daca te grabesti prinzi 2 urcari pe Omu pe lumina. Cat ne-am bucurat in 2010 c-am prins coborarea pe valea Ciubotei pe lumina! Mai ales ca e foarte frumoasa si merita vazuta. In 2009 o facusem pe intuneric si bajbaiam dupa poteca. Si la cat e de lunga valea si la cat am coborat din Omu, pe intunericul ala aveam impresia ca ne ducem in fundul pamantului.

Start Marathon 7500 2011 - proba Elite 90km (foto Adi Bostan)

Nimeresc cu Zsolt la start pe a 2-a linie. Aici nu suntem la maraton, nu ne agitam sa fim in prima linie. Vine si momentul startului cand toate emotiile se risipesc ca prin farmec. Ador momentul acesta pentru acum scap de zecile de intrebari si de framantarile dinaintea unui concurs. De aici lucrurile devin mai simple: nu trebuie decat sa ma concentrez sa alerg cat mai bine.

Desi nu alergam tare, dupa 100m cand ajungem pe forestier ne trezim ca suntem primii. Si eu si Zsolt ne intrebam reciproc daca nu cumva alergam prea tare, caci ne distantam vizibil de pluton. Amandoi avem pulsul in parametrii normali, asa ca nu ne ingrijoram. Concluzia e ca cei din spate au pornit mai prudent, cursa e lunga si nu vor sa forteze. Sincer ma asteptam ca Paliciu si Galiteanu sa preia conducerea din start. Imi convenea mai mult sa dicteze ei ritmul si sa stam in plasa lor.

Incepem prima urcare din concurs spre saua Laptici. Cum suntem noi in fata si noi dictam ritmul, ne propunem sa nu saltam cu pulsul peste pragul de acid lactic. In spatele nostru tin constant aproape Paliciu&Galiteanu, de care s-au lipit tinerii biatlonisti. Ritmul la deal e destul de intens, insa nu foarte sustinut. Zsolt inca nu si-a scos betele, alearga cu pasi marunti peste tot pe unde poate. Eu cand alerg, cand merg intins, incerc sa-mi menajez cat mai mult picioarele si ma imping in bete. In saua Laptici iesim primii si apoi alergam pe valea Dorului. Aici ne mangaie primele raze de soare. Fabuloasa dimineata asta! Minunat sa pornesti dis-de-dimineata. Ma intreb cum va fi restul zilei? Aici prindem un usor avans. Insa deja apar primele semne ca piciorul meu se revolta. Simt mici intepaturi la tibie, dar ma gandesc ca odata piciorul incalzit imi vor trece durerile, la fel cum se intampla la antrenamentele lungi.

La primul punct de control de la cabana Varful cu Dor ajungem in frunte cu avans de 1min fata de cele de 2 echipe de urmaritori. Urcam sustinut panta ce ne desparte de varful partiei. Aici ne izbesc din plin razele soarelui. Ziua a inceput. Arunc o privire in urma unde in umbra ce inca cuprinde valea Dorului se vad alergand mai multe echipe. Grosul plutonului inca nu a aparut pe vale.

Incepem prima alergare la vale pe partia de ski pana spre cota 1400. Zsolt fara sa se intrebuinteze prea mult prinde usor viteza, eu ma stradui sa ma tin de el. Simt cum socurile incasate in picioare se transforma in dureri pentru tibia mea stanga. Anul trecut cu Gianina am optat pentru varianta ceva mai scurta pe traseul marcat, acum coboram pe partia de ski, ceva mai lunga, dar mai usor de alergat. La un moment dat ne decidem sa scurtam pe o poteca, caci drumul face o curba prea ocolitoare in stanga. Nu stiu ce poteca am prins, dar dupa un timp avem amandoi impresia ca am luat-o gresit. Nu suntem nici pe traseu, nici pe drum. Ori ne intoarcem, ori trebuie sa gasim o alta continuare. Avem de urcat o panta, apoi in sfarsit ne intersectam cu poteca turistica. Prin fata noastra trec in goana la vale 3 echipe: Picioare Zburatoare, Parang Running Team si nu mai stiu cine. Si nu sunt primele 3 echipe! La dracu!

Ma enerveaza la culme neatentia noastra. Am bajbait 2-3 minute aiurea cautand traseul si am cazut brusc pe pozitia a 7-a. Am pierdut tot avansul si probabil avem cel putin 5min intarziere fata de primii. Zsolt ma motiveaza spunand ca suntem abia la inceputul concursului. Pana la cota 1400 reusim sa revenim pe pozitia a 4-a. Eu incep sa am dureri tot mai mari la piciorul stang. Alergatul acesta pe forestier la vale nu-mi prieste deloc. Tibia mea nu rezista sa incaseze atatea socuri. Radu cu Dani de la "Picioare Zburatoare" ne ajung din urma. Alergam cot la cot cu ei. Zsolt imi cere sa marim ritmul, dar eu nu pot. Raman tot mai mult in urma, baietii trec in fata. Deja schiopatez.

Se termina coborarea si incepe o usoara urcare pe forestier. Aici parca imi revin, ma simt mai in elementul meu pe urcare, nu mai resimt dureri in tibie, dar alerg cam schiopatand. Cum am inceput urcarea i-am si depasit pe "Picioare Zburatoare". Ajungem in al 2-lea punct de control din Poiana Stanii unde aflam ca suntem pe pozitia a 4-a si primele echipe sunt doar la 2-3 minute in fata. De fapt cand incepem urcarea pe poteca ii si vedem o serpentina mai sus pe Paliciu&Galiteanu si echipa de biatlonisti.

Vine echipa ADLP

Ii ajungem din urma in scurt timp pe Nusu&Balan. Mergem o bucata cu ei, dar eu nu reusesc sa tin ritmul, asa ca ii las sa treaca in fata. Raman mereu in urma lui Zsolt. Simt ca nu mai pot pasi pe piciorul stang, cand trebuie sa ma las pe el am senzatia ca nu mai am deloc forta sa imping. Mi se pare ca merg teribil de incet, ca efectiv ma tarasc. Cand iesim la gol alpin observam primele 3 echipe care nu sunt departe de noi, doar 3-400m ne despart. Zsolt incearca sa ma motiveze, masoara ecartul in timp dintre noi si lideri si-mi spune ca avansul lor nu creste, iar din spate nu se vede nimeni. Desi mie mi se pare ca mai prost de atat n-as putea merge.

Aoleu, ce obosit veneam in spate! (foto Adi Bostan)

Nici n-ai zice ca-s ranit (foto Adi Bostan)

Terminam urcarea si iesim in platou in zona pistei de atletism. Aici incerc sa alerg, dar efectiv nu sunt in stare, imi tarasc piciorul stang intr-o incercare esuata de a alerga. E clar ca n-o pot scoate la capat in felul asta, daca nici pe plat nu mai reusesc sa alerg. Ma gandesc cate coborari ma asteapta pe intreg traseul si-mi dau seama ca piciorul meu nu va face fata. Sau daca m-as incapatana sa continui ar fi un pret prea mare de platit. Probabil o saptamana n-as mai fi apoi capabil sa umblu. Iar apoi pretul recuperarii ar fi mult prea scump. Perspectiva abandonului mi se pare cea mai inteleapta decizie.

Ii explic si lui Zsolt decizia mea si pare sa ma inteleaga. In tot cazul isi da si el seama ca nu mai putem inainta in ritmul propus. Si orium nu sunt sanse sa-mi revin, nu e ca si cand as fi obosit. Asa ca la punctul de control din Piatra Arsa informez arbitrii din traseu ca abandonez. Am facut abia 2h35' pana aici si concursul pentru noi s-a incheiat!
Incerc rand pe rand senzatii de dezamagire, frustrare, neputinta. Mi-as dori sa ma simt epuizat, dar sa ma chinui sa continui.
Il indemn pe Zsolt sa continue traseul alaturi de echipele din frunte, il vad ca are un chef de zile mari sa alerge. Asa ca o ia la fuga spre Cantonul Jepi in urmarirea celor din frunte.

Incep sa apara rand pe rand urmatoarele echipe. Si asa cum ma asteptam incep sa curga intrebarile din partea prietenilor si cunoscutilor din concurs: ce cauti aici? de ce te-ai oprit? ce s-a intamplat cu tine?
Sunt intrebari firesti in situatia asta, doar ca-mi rasucesc cutitul in rana si-mi maresc frustrarea. Cand ii vad pe toti cum alearga ma cuprinde o imensa senzatie de neputinta.

Dupa ce stau 30min sa vad echipele care vin din urma, ma decid ca nu are sens sa cobor asa repede in tabara de baza de la Pestera. In definitiv e o zi minunata de mers pe munte si ar fi pacat sa nu profit de ea. Doar e abia ora 9 dimineata. Voi merge la punctele de control de la Babele si Omu ca sa vad echipele in concurs si sa-i incurajez pe ceilalti competitori.
Ma insotesc cu Catalin din Zarnesti, el e venit aici ca si suport pentru Rares si Alexandra de la mixt. Impreuna pornim spre Babele. Mersul domol imi prieste, dar schioapat pronuntat la fiecare pas.

Acum am ocazia sa vad si o alta fata a unui concurs. Pana acum niciodata n-am stat pe margine sa observ alergatorii in concurs. Intotdeauna eram printre cei ce alearga. Doar la Hercules am stat pe margine, insa la linia de finish se vede destul de putin, nu se vede efortul concurentilor de pe traseu. Acum pot sa percep si eu din afara efortul depus intr-un concurs. Si descopar ca e chiar interesant sa stai intr-un punct si sa observi rand pe rand echipele care trec, incepand cu primii cei mai buni si continuand cu plutonul. Sa observi pe fetele lor bucuria de a alerga, ambitia, motivatia, concentrarea, oboseala.

Soseste si Zsolt. Pe coborarea pe Jepii Mari a tras tare si dupa cum imi spune a ajuns primul la punctul de control din Busteni! S-a insotit apoi in urcare pe Jepii Mici rand pe rand cu mai multe echipe. Se vede pe fata lui bucuria alergarii si ma bucur ca nu e dezamagit de mine pentru abandonul meu.
De aici nu mai gaseste motivatia sa continue de unul singur, asa ca ma insotesc cu el in drum spre vf Omu unde vom intercepta din nou primele echipe din concurs. Catalin ramane sa-i astepte pe Rares si Alexandra.

La Omu deja sesizam cum oboseala s-a instalat mai bine pe fetele concurentilor, ritmul nu mai e foarte alert, toti se gandesc sa-si dozeze cat mai bine efortul pentru a putea tine un ritm constant pana la final. Nimeni nu mai e chiar asa proaspat. Din nou mi se face ciuda. As fi dorit si eu sa simt oboseala, sa trag din greu de mine, dar sa fiu in concurs!
Ramanem pe Omu pana trec primele 4 echipe de baieti, apoi ni se face frig si hotaram sa coboram spre Pestera. La scurt timp sub saua Cerbului ii intalnim pe Hoinari. Sunt pe prima pozitie la mixt. Ii incurajam frenetic. Elena imi pare foarte determinata si trage foarte bine la deal, incat Suca abia se tine de ea. Daca se feresc de accidentari, n-am nici o indoiala ca vor castiga la mixt.

Coborarea spre Pestera dureaza o eternitate. Merg la pas pentru ca nu pot mai mult. In pauza de la Omu piciorul mi s-a racit si acum resimt dureri la fiecare pas. Pur si simplu nu pot sa-mi imaginez cum se poate urca valea Ialomitei in 1h30'. Eu abia cobor acum la vale. Acum am in sfarsit linistea sufleteasca ca abandonul a fost cea mai buna decizie. Altfel mi-as fi facut piciorul praf pe toate coborarile. De fapt daca analizez mai profund nu prea a fost o decizie inteleapta sa concurez la 7500, am venit inca nerefacut fizic dupa Apuseni, cele doar 2 saptamani se pare ca n-au fost suficiente pentru refacere. Trebuia sa stau linistit acasa. Dar oare puteam sa stau pe margine? Inca nu sunt suficient de intelept ca sa fi luat hotararea asta.
Pe drum spre Pestera intalnim o gramada de echipe, practic ne intersectam cu grosul plutonului. Desi nu-i cunosc pe toti concurentii, primesc aceeasi intrebare repetata de nenumarate ori in diverse forme: de ce am abandonat?
Uff, desi mi se par firesti intrebarile oamenilor, la un moment dat chiar ma oboseste sa dau tuturor aceeasi explicatie.

Echipele de abandonati (foto Adi Bostan)

Pe drum ne intalnim cu Rares si Alexandra. Dupa cum stau tolaniti in iarba se pare ca au abandonat si ei. Alexandra pare in regula, dar pe Rares l-au lasat telescoapele. Daca participa doar la maratone de MTB unde se bizuie doar pe telescoapele bicicletei, la un ultra-maraton de alergare e normal sa apara probleme de anduranata. In conditiile in care pentru el sunt prioritare concursurile de MTB, unde trage la nivel inalt, mi se pare inteleapta si decizia lui de a abandona.

Vinovati: ranitii Rares si Alin (foto Adi Bostan)

Pentru mine Marathon 7500 ramane un concurs foarte frumos si de la an la an tot mai bine organizat, chiar daca editia din 2011 nu va fi o amintire placuta pentru mine. Practic a fost un esec cauzat de o planificare mai putin cugetata. A fost totusi singurul maraton la care am abandonat... pfui, era cat pe ce sa zic primul :D
Nu stiu ce va fi la anul, acum nu-mi promit nimic deocamdata, voi vedea la momentul potrivit.
Acum pentru mine prioritatea maxima este sa ma refac cat mai grabnic pentru proiectul meu "Fagarasul la zi lumina". Ma chinuie teribil gandul ca nu voi fi complet refacut la data la care mi-am propus sa atac Fagarasul. Si nici nu vreau sa n-am rabdare sa astept si s-o dau in bara ca si la 7500. In orice caz timpul le vindeca pe toate...