Tuesday, 4 May 2010

Alerg, alerg... Eco Maraton - 1 mai


Totul a inceput in octombrie 2009 la Maraton Piatra Craiului. Am obtinut atunci un loc destul de bun pentru mine, dar totusi nu eram multumit de mine. Dar nu locul in sine ma nemultumea. Am ramas oarecum dezamagit pentru c-am simtit ca puteam sa trag mai tare si n-am facut-o. Ma gandisem sa-mi pastrez energie pentru finalul maratonului. Cand am ajuns la finish nu ma simteam prea obosit, simteam ca mi-a ramas energie sa mai fi alergat. M-a impresionat teribil foto-finishul castigatorilor - Silviu Manea si Ciprian Balanescu, care dupa ce-au rupt deodata panglica de la sosire, s-au prabusit amandoi de efort. Ei au dat tot ce-au fost in stare, nu si-au lasat nici un dram de energie dupa finish. Ma gandeam atunci ca doar un sportiv adevarat, un om cu mentalitate de castigator poate sa lupte pana la capat.
Si m-am "suparat" atunci pe mine. Supararea asta mi-a prins teribil de bine toata iarna. Cand nu aveam chef de antrenament, "supararea" ma motiva sa ma tin de treaba. Cand alergatul pe banda in sala ma facea sa ma simt ca un hamster in colivie si ma plicitsea ingrozitor, "supararea" ma motiva sa alerg uitand de timp. Cand panta bandei atingea maximul de 15% si pufaiam ca o locomotiva, "supararea" ma motiva sa tin ritmul si sa nu ma opresc.

Mi-am dorit sa am curajul sa pot alerga si eu dand totul din mine, sa ajung la finish sleit de puteri si sa-mi zic: sunt terminat, nu puteam sa fug mai bine de atat!

Peisaj la Moieciu de Sus (foto Laurentiu Pavel)

Cu gandul asta in cap ajung la Moieciu de Sus. Simt ca sunt pregatit sa dau totul din mine. Noaptea ma coplesesc emotiile si nu pot sa inchid ochii deloc. Nu cred ca reusesc sa atipesc mai mult de 1 ora. E doar un fel de odihna cu ochii-n tavan. Acuma sunt ingrijorat: voi reusi sa fac fata unui intreg maraton dupa o noapte de nesomn? Pe la 6 dimineata decid ca n-are rost sa ma mai chinui sa adorm, asa ca-mi incep energizarea dinainte de cursa. Mananc putin sa n-am probleme in cursa, sunt hotarat sa trag tare de la inceput. Dar mierea si bananele sunt de baza. Oricum ieri toata ziua am dedicat-o pentru carbo-loading, asa ca rezervoarele energetice imi sunt pline. Afara deja organizatorii incep sa roiasca si pregatesc de zor zona de start/finish.

In seara dinainte de cursa, dupa sedinta tehnica am facut cu Gianina strategia de cursa. Gianina vine cu ideea sa nu luam deloc apa cu noi si cum nu exista nici un echipament obligatoriu in cursa, doar pentru geluri nu prea are sens sa ne mai luam nici borseta. E o idee riscanta cu 2 taisuri... argumentul ei: apa este in 7 puncte pe traseu, teoretic suficienta. Riscul e ca din cauza deshidratarii sa nu mai fim in stare sa sustinem acelasi efort. Inclin sa-i dau dreptate: daca vreau sa tin un ritm mai ridicat borseta m-ar incurca cu siguranta. La mine caratul celor 3 tuburi de gel si un pliculet se rezolva simplu: in buzunarul de la colanti incap toate la fix. La Gianina se rezolva mai original: si le baga in panataloni. Incerc cu Cristi Ghilt s-o convingem c-ar putea s-o jeneze in alergare. Nu pare sa ne bage in seama, s-a hotarat. Pana la urma aveam sa aflu ca in cursa gelurile buclucase au luat-o prin pantaloni in jos si pentru ca n-au fost cuminti au fost puse in chiloti :))

Ultimele pregatiri inainte de cursa: Gianina, Alin, Cristi Ghilt si Alexuca

E ora 09:00. Mai sunt cateva minute pana la start. Inghit un tub gel inainte de start, altul decat cele 31/2 pe care le car cu mine. Atmosfera se incazeste si de la soare si de la gramada de participanti. Sunt peste 400 de oameni adunati la start: 160 la maraton si vreo 250 la cros. Vad o gramada de oameni cunoscuti de la alte concursuri, insa emotiile nu prea-mi dau pace sa socializez. Vreau sa ma concentrez pe incalzire si pe obiectivul meu din cursa. Sunt ca in transa, parca ma privesc pe mine insumi de undeva sus si ma vad deja alergand. O fi de la nedormitul de asta-noapte? Incep sa ma copleseasca grijile si ca sa scap de ele, schimb cateva incurajari cu cei din jurul meu. Cum nu vreau sa fiu inghitit in pluton si sa plec cat mai bine la start, ma strecor cat mai in fata. Sunt in a doua linie.

Cu emotii inaintea cursei

Zona de start

In sfarsit se da startul. Mi-l doream de cateva luni de zile. N-am mai simtit insa atmosfera electrizanta de la Maraton Piatra Craiului pe ritmuri de AC/DC ce turnau adreanalina in inimile a 300 de oameni suportand stoici ploaia. Dar nu conteaza, aici e frumos si soare si stiam ca in clipa startului voi scapa de toate emotiile.

Start la Eco Maraton 2010 (foto Laurentiu Pavel)

S-a pornit puhoiul (foto EcoMaraton)

Rulam pe asfalt o bucata apoi pe forestierul de pe valea Popii. Sunt in plutonul fruntas in primii 10 oameni. Imediat in fata mea sunt Cristi Stotz, Nusu si vreo 2 de la cros, merg in acelasi ritm cu Luci Clinciu si Marc. Mi-am propus dinainte de cursa sa incerc sa ma tin scai de ei, fie de Dan Stefan sau de Mihai Orleanu, ca sa nu mai imi para rau apoi ca iar n-am mers suficient de tare si m-am menajat. Silviu si Rares ruleaza in paralel cu noi pe biciclete, au venit la incurajare. Rares imi atrage atentia sa nu trag prea tare la inceput ca e cursa lunga. Mai Raresule si tu la MPC ai zbughit-o de nu te-am mai vazut si acum imi spui s-o iau cu chibzuinta! imi spun in gand, nu vreau sa-mi consum energia vorbind. De la Rares am primit betele de ski-fond din carbon. Sunt usoare ca pana, aici pe forestier le port in mana, dar la urcari sper sa ma "traga" in sus.

Imi vine in minte o scena din "Titanic". Cand vaporul s-a scufundat si o gramada de oameni sunt in apa inghetata a oceanului. La inceput toti se agita, dau de maini, inoata, se sprijina unii pe altii, toti cauta disperati o barca, resturi de lemn de care sa se aghete. Apoi incet-incet se face o liniste de mormant. Hipotermia ii rapune pe cei ramasi la apa. La fel imi pare si la un maraton montan. La inceput este larma, voiosie, urale, toata lumea alearga umar la umar, multi pleaca ca din pusca de la start. Apoi lucrurile se calmeaza, lumea se aseaza dupa ritm in pluton, se asterne linistea, doar cate-o respiratie apasata in jur, zgomot de pasi sau bataile inimii mele imi mai rasuna in timpane.

In Poiana La Mandru (foto Corina)

Parasim forestierul si trecem Valea Popii peste un podet. Sunt imediat in spatele lui Nusu. Luci si Marc au ramas putin in spate, asa ca mi-l fixez ca reper pe Nusu si nu vreau sa-l pierd. Aici incepe urcusul greu. Lumea trece de la alergat la mers rapid, eu ma imping in betele lui Rares si abia ma tin de Nusu. Urca foarte bine. Depasim pe urcare un baiat si in scurt timp ajungem in capatul urcarii in poiana "La Mandru".

Ajung in poiana La Mandru (foto Corina)

Aici trebuia sa fie un prim punct de alimentare cu apa, dar il ratez in goana urcarii si preocupat fiind sa ma tin scai de Nusu care nici el nu opreste. De aici viteza pe forestier la vale. Aici nu mai merg asa de bine. Nusu si baiatul din fata iau avans vazand cu ochii. N-am ce sa fac. Oricat de repede dau din picioare, ei se departeaza constant. Coborarea e punctul meu slab. Totusi e bine ca nu ma ajunge nimeni din urma, inseamna c-am luat ceva avans pe urcare. Ma gandesc ca vor fi multe coborari in cursa asta si sper ca ele sa nu devina cosmarul meu intocmai ca si la MPC. Cum prind o zona de plat sau o urcare incerc sa trag cat mai tare.

Primii concurenti la punctul de realimentare Scoala Fundata (foto EcoMaraton)

La scoala din Fundata fac primul pit-stop. Pana aici s-au scurs 9km. Tocmai il vad pe Cristi Stotz ce pleaca de la realimentare. Punctul de revitalizare e ticsit cu bunatati, inca n-a ajuns grosul alergatorilor sa dea iama in ele. Dupa abundenta de pe mese chiar se vede ca oamenii astia, organizatorii, chiar au facut totul cu pasiune si s-au straduit sa iasa cat mai bine. As vrea sa studiez totul mai cu atentie cu ochi de organizator, caci Hercules Maraton bate si el la usa, insa alergatorul din mine este nerabdator si-mi porunceste s-o iau cat mai iute din loc. Dau peste cap un pahar de Sponser, un pahar de apa, inca unul de Sponser, iar unul cu apa si-am fugit. Numa bine ce ajunge si Nusu pe care l-am depasit intre timp. Iar in spatele lui vine Luci.

Ajung si eu la scoala din Fundata (foto EcoMaraton)

Trag tare pe plat sa iau avans. Stiu ca o sa urmeze coborarea din bucla 1... Prin Fundata simt prima oara ca mi-e cald. Noroc ca mi-am luat sapca sa nu ma bata soarele-n cap. Intr-o zona de plat ma uit la ceas si pulsul mi-e undeva intre 165...170bpm. Daca cobor sub inseamna ca ma menajez prea mult, daca cresc peste intru in regimul anaerob. Sunt exact la viteza mea de croaziera unde pot sa alerg mult, dar asta pe plat. Inseamna ca la fiecare panta la deal trec de la regimul aerobic la cel anaerobic. Sper sa pot duce ritmul asta cat mai mult si daca se pune caldura sa nu ma deshidratez sau sa fac crampe. Imi alung grijile din cap si ma concentrez pe alergat. Mai am de trecut un deal unde ma opintesc ceva, pulsul creste nebunatic, muschii imi iau foc, asa ca sar cu betele in ajutor. Nu m-a ajuns nimeni pana aici, iar de aici am numai de coborat pana la finalul buclei 1.

Tii da' frumos ii pe-aici! (foto Laurentiu Pavel)

Eu in actiune (foto Laurentiu Pavel)

Eu in coborare pe poteca lui George (foto Laurentiu Pavel)

Poteca lui George e frumos desenata printre fanete pe curba de nivel, numa buna de alergat, apoi incepe sa coboare accentuat. Aud pasi grabiti in spatele meu. Cineva vine tare, asa ca-i fac loc sa treaca. E Nusu care trece in tromba pe langa mine. Mda, sunt pe coborare... Ma dau si eu la vale cum stiu, pun frana, proptesc batul, pivotez in jur si reiau manevra, cat pot eu de repede, numai sa nu zbor in cap. Din spate aud iar pasi grabiti. E Luci Clinciu, ma dau la o parte ca n-are rost sa-l incetinesc. Ma uit la picioarele lui care se misca ca o morisca si literalmente il pierd intr-un nor de praf. Apuc sa-l intreb: auzi Luci, la Goretex TransAlpine te-au invatat sa cobori asa sau stiai de mic? Nici nu mai aud raspunsul. Parca a trecut expresul prin gara. Ma uit tamp si nu inteleg nimic. Incep sa am flash-back-uri de la MPC cand m-au depasit vreo 7 oameni pe coborare. Mda, e clar, coborarea nu-i de mine. Nici macar nu mi-e ciuda.

Sa tot alergi pe aici (foto Mihai Zlavog)

Expresul Lucian Clinciu (foto Ilie)

Vin si eu mai catinel (foto Ilie)

Spre finalul coborarii de pe bucla 1 (foto EcoMaraton)

In sfarsit termin coborarea, trec prin poarta de la sosire si inchei bucla 1, adica 14km. Cronometrul imi indica 1h15' si aud ca sunt pe locul 6. Fenomenal de bine! Nu ma asteptam sa scot asa timp. Ce e fain la buclele de trifoi ale Eco Maraton-ului e ca publicul are parte de spectacol, vad pe rand cum defileaza concurentii, iar concurentii au parte de incurajari. Ma simt extraordinar de bine cand SiS imi striga numele la microfon: Alin Tanase din Timisoara! si aud ovatii din public. Merci Sis, mi-a prins bine! Ma reped insetat la punctul de realimentare si reiau ritualul: un pahar de Sponser, unul de apa, unul de Sponser si inca unul de apa. Sunt atat de concentrat incat nici nu aud cum Geta cu Alexuca mea ma striga de aproape. Zambetul lui Alex si vorbele ei: Tati, ce transpirat esti! imi dau puteri pentru primul urcus al buclei 2.

Pe masura ce urc zgomotele publicului din Moieciu se estompeaza si parca imi aud tot mai tare bataile inimii mele. Trec din nou la urcatul la bete si in scurt timp il prind din urma pe Luci. Imi plac urcarile! Imi amintesc ca el e unul din iepurii de care trebuie sa ma tin scai, asa ca ma lipesc de el. Luci, tu cobori ca un drac! ii spun eu, el imi replica cu umor: da, dar urc ca un ingeras! Nu stiu cum fac si-i povetesc ceva gesticuland din maini si scap unul din bete intr-o rapa abrupta rau. Uff, ce panarama sunt! Ma cobor in rapa, pamantul moale fuge de sub mine si alunec vreo 2m la vale pana sa recuperez batul buclucas al lui Rares. Reiau iute fuga dupa Luci sa nu-l pierd, el prefera sa mearga mai incet la deal, asa ca trec in fata. Il vad pe Nusu in fata undeva pe finalul urcarii spre Coltul Zilistea, mi-l fixez pe el de iepuras si trag tare sa-l ajung. Il ajung pe portiunea mai plata de pe Culmea Lunga. Alergam in paralel, facem cunostinta si Nusu imi zice: Nu te tine dupa mine sa nu cazi in capcana, eu am genunchiul busit si merg mai incet! N-as fi zis caci pana aici Nusu a mers foarte bine, dar il ascult si o iau in fata.

Moieciu de Sus (foto Ady Beleanu)

La coborarea de pe Culmea Lunga ma balbai putin sa gasesc marcajul. Aici se pare ca lipsesc marcaje, le-or fi luat localnicii, noroc ca-mi reamintesc traseul din tura de recunoastere de Pashte. Il astept si pe Nusu sa nu se rataceasca si coboram impreuna. De fapt il pierd in fata caci suntem pe coborare... nu ma pot tine dupa el. Aud iar pasi grabiti din spate si ma gandesc ca e Luci cu expresul, dar supriza: e Cristi Stotz! El trebuia sa fie la vreo 3min in fata, dar se pare ca s-a pierdut in acelasi loc si-mi spune ca nici nu s-a simtit prea bine.

La Complexul Turistic Cheile Gradistei-Moieciu e din nou punct de revitalizare. Doamne cat le astept! Iau micul-dejun impreuna cu Cristi, adica dam pe gat niste pahare de ceai, apa si energizant si o luam mai departe. Aici incepe un sector de care nici nu stiu daca sa-mi fie teama sau sa-mi convina. E un forestier de 6km, cu o panta constanta si destul de rezonabila, undeva pe la 8-10%, deci aparent nimic dificil. Este exact genul de antrenament pe care l-am repetat de nenumarate ori la banda: panta 10%, rulez cu viteza de croaziera care la inceput imi pare comoda, apoi dupa 1h simt cum incepe sa creasca pulsul, viteza devine tot mai incomoda, apa din instalatie fierbe, eu pufai ca locomotiva, dar incerc sa tin ritmul pana ajung la 1h30'. Acum trebuie sa repet "antrenamentul" pe-o distanta mult mai mica, insa dupa vreo 18km in picioare.

Pe forestierul spre Cheile Gradistei - Fundata (foto Corina)

Alerg langa Cristi si ii masor ritmul. Alearga ceva mai incet, insa parca mi-e si teama sa-l depasesc. El a terminat pe locul 3 la MPC. Oare nu ma grabesc prea tare? Sunt cu pulsul in parametrii normali. La naiba, doar mi-am propus sa trag ca un caine. Trec in fata in ritmul meu, il depasesc si pe Nusu. Cristi se tine de mine, trece si el de Nusu, apoi incep sa nu-l mai aud in spate. Acum imi dau seama ca sunt pe locul 3. Sa ma bucur sau sa-mi fie teama? O sa rezist pana la final? Simt ca portiunea asta e pe gustul meu, e de alergat intins si pot sa iau avans.
Singura chestie ce ma deranjeaza sunt masinile ce trec in carduri si starnesc tot praful pe drum. Simt praf si in gura. Si n-am deloc apa. Caldura devine infernala. L-am pierdut pe Cristi in urma si-l vad la 2-3 serpentine sub mine. Merge! Nu-mi vine sa cred ca nu alearga. Mult mai jos vad un grup mai mare de concurenti, care parca merg si ei. Asta trebuie sa fie sansa mea: incep sa accelerez. Daca Cristi merge, eu n-am sa ma opresc din alergat pana in varf nici daca imi explodeaza splina! Ma pun pe pilot automat, ignor numarul debusolant de mare al serpentinelor ce le stiam din tura de recunoastere si ii dau la deal.

La punctul de realimentare Cheile Gradistei - Fundata (foto Oana)

Ajung la punctul de revitalizare din Complexul Cheile Gradistei - Fundata. O fata imi spune ca cei 2 din fata mea sunt departe, la 20min. E clar ca s-au dus ca MIG-urile. Eu trebuie doar sa ma concentrez sa nu slabesc ritmul. Ma realimentez rapid conform ritualului si fug mai departe. Parca acum simt ca incepe cursa pentru mine, una nebuneasca. Prin Fundata fug mancand pamantul, incep coborarea spre Moieciu. La intrarea in padure intalnesc 2 familii de specimene autentice de turisti romani: masculii cu cefe groase, inconjurate de lanturi aurii, burtile pe dinafara, posibil cocalari, femeile gurese si isterice, copii cu privirea tampa la altii care nu-s ca ei. Ei colectioneaza benzile Salomon folosite pentru marcarea traseului. Benzile astea au o calitate: sunt colorate si nu se gasesc la Mall. Pentru dialogul urmator am incetinit coborarea:
- Sunteti de la concurs? intreb eu
- Nu, ce concurs?
- Atunci de ce strangeti benzile?
- Scrie undeva ca n-avem voie sa le luam?
- Sunt cumva ale voastre ca sa le luati?
- Nu, dar ne plac!
- Atunci puneti-le la loc ca nu-s puse pentru voi, sunt pentru participantii la concurs.
- P&@%12kd$ !
- T&!~M"|^&M$ti !

In coborare pe bucla 2 spre Moieciu de Sus (foto Mihai Zlavog)

Mai jos pe la bisericuta de deasupra satului intalnesc altfel de oameni: Hai fugi mai tare, hai ca mai ai putin pana termini bucla 2! Hai Alin! Hopa, pustiul asta de unde stie cum ma cheama? Ah da, pe numarul de concurs mi-e trecut si numele. Foarte buna idee au avut organizatorii cu numele trecut pe numarul de concurs! Adevarul ca pica foarte bine cand cineva te incurajeaza din public si te striga pe nume.

Ajung la asfalt si vreau sa accelerez pana la poarta de control. Brusc ma sageteaza o durere ascutita la gamba stanga si muschiul se crispeaza. Ceva trecator sper! O las mai moale pana se deblocheaza muschiul si in uralele publicului ajung la punctul de revitalizare. Am parcurs deja 29km, pe a 2-a bucla cronometrul imi arata 1h30'. Stau ceva mai mult sa-mi refac nivelul de lichide. Descopar ca si portocala imi pica foarte bine. Gata deja huzuresc, am fugit si primesc incurajari prin microfon de la SiS. Mergi la ski cu betele alea? Sa-ti foloseasca la urcarea pe Gutanu!

Eu la finalul buclei 2 (foto Mihnea Donciu)

Mie nu de urcarea pe Gutanu mi-e teama, acolo stiu c-am sa trag ca un caine pentru ca-mi plac urcarile abrupte. Mi-e teama de urcarea pana in varful si pe Dealul Bisericutei. Aici nu e o urcare abrupta decat la inceput, apoi poteca se mai intinde, dar e foarte greu de alergat daca esti obosit. Insa poteca imbie la alergat, mi-ar veni sa urlu de ciuda daca n-as putea alerga, dar dupa 30km m-as rupe de tot inainte urcarii spre Gutanu daca as alerga complet.
Primele pante insa imi dau al 2-lea semnal de alarma: de data asta nu doar gambele mi se crispeaza, ci si muschii aductori. E clar, am crampe musculare. La alergare n-am mai patit niciodata asa ceva, doar la bike. Efortul intens si de durata, combinat cu pierderea accentuata a sarurilor din organism a dus la crampe. Nu mai pot sa fortez la maxim acum, asa ca urcusul pana in varful Bisericuta il fac cand mergand si imping tare la bete, cand alergand. Mi se pare ca merg prea incet, dar cand accelerez cate-o crampa rebela ma linisiteste. Nu vad pe nimeni in spatele meu desi aici locul e deschis, asa ca ma consolez cu gandul ca si la ceilalti le-o fi greu!
Ajung in sfarsit in punctul maxim al urcarii, poteca se intinde, e o zona plata si de aici vreau sa dau viteza. O crampa violenta ma linisteste din nou. Accelerez din nou si iar crampe. Dupa fiecare blocaj muscular trebuie sa ma opresc cate 5sec sa-mi scutur picioarele ca sa pot continua. Incep sa ma panichez. In ritmul asta imi pierd tot avantajul castigat si toata munca mea va fi fost zadarnica.
Pana la urma descopar solutia: daca merg mai incet si nu fortez crampele raman in limite rezonabile, cum accelerez se intensifica. Parca merg groaznic de incet, n-am ce face, dar asta e. Niste localnici ma vad cum ma chinui sa alerg la vale si-mi spun: oho nenicule, alearga si tu oleaca mai iute! Ma simt handicapat si neputincios si-mi vine sa plang de ciuda. Psihicul meu vrea sa mearga mai departe, dar fizicul se pare c-a cedat.

Peisaj bucolic (foto Laurentiu Pavel)

Vad o tanti mai in varsta singura langa o masuta, de parca ar vinde ceva. Imi spune ca pe ea au rugat-o organizatorii sa dea apa la participanti. Imi vine s-o iau in brate de bucurie c-am intalnit-o. Aveam nevoie de apa sa scap de crampe, sau e doar un Placebo inchipuit? Beau pe nerasuflate 4 pahare de apa de pana si tanti se sperie de setea mea grozava. Placebo isi face efectul si pot sa continui. Nu m-a ajuns nimeni din urma, asa ca pornesc in goana pana la crucea de fier si de aici in coborare nebuna pana in valea Bangaleasa.

La drumul forestier de pe vale incepe calvarul meu. Nu stiu de ce crampele mi se accentueaza in zone de plat. Aici ar trebui sa zbor, dar eu inaintez sisific chinuit de crampe tot mai ascutite. E plin de turisti de picnicareala aici, toti se uita la mine ca la un extra-terestru masochist care se chinuie alergand de nebun. E clar sunt din alta lume decat ei. Primesc niste incurajari de la un cuplu mai in varsta, hai ca mai ai doar 500m pana la punctul de control! Ma uit mirat la ei pana observ ca au rucsaci in spate. Cu chiu cu vai ajung la punctul de realimentare. Bucata asta de 800m de plat pe valea Bangaleasa a fost cea mai grea din tot concursul pentru mine!

Ultimul punct de alimentare - valea Bangaleasa (foto Victor)

Imi strang ultimele puteri (foto Victor)

Inainte de ultima urcare a cursei si cea mai mare este si ultimul punct de revitalizare. Infulec la repezeala 2 bucati de portocale, beau vreo 5 pahare de apa si energizant si ma arunc pe ultima parte a cursei. Urcarea vine ca o binecuvantare pentru mine, ma lasa crampele si pot sa trag din nou de mine. Imi promit sa nu ma las depasit de nimeni pana sus in Gutanu. Betele fac minuni aici si ma "trag" la deal. Nici nu urc bine ca aud un fluier in vale. Acelasi fluier cu care m-au intampinat pe mine in punctul de realimentare. Inseamna ca cineva este in urma mea la 2-3min. Incep sa trag animalic, nu vreau sa cedez deloc lupta. Simt ca psihicul meu este mai puternic acum, sper doar sa ma tina si fizicul. Nu stiu daca chiar era cineva in urma mea la numai 2min sau doar mi s-a parut c-am auzit fluierul, insa la final am avut un avans de 6min.

Dupa urcusul in Gutanu (foto Cristi Oprea)

Ajung in Gutanu si cei din postul de control imi spun: bine, foarte tare, hai ca esti pe locul 3! Aici ma gandesc pentru prima data c-as putea iesi pe podium. Pana aici am preferat sa fiu realist. Insa un astfel de gand parca ma sperie, imi da fiori si imi pare imposibil. Mai sunt totusi 6km pana la finish, eu am un urmaritor aflat la mica distanta si incepe coborarea... adica exact la ce ma pricep eu cel mai putin. De fapt nu e doar coborare, am memorat foarte bine traseul din tura de recunoastere. Imi amintesc ca se merge mult pe plat de-a lungul Muchiei Plesii. Plat? Adica asta inseamna iarasi crampe musculare? Nici n-am terminat bine de gandit si avantat cum eram in alergare ma opresc niste crampe violente. Muschii mei supra-solicitati refuza sa mai raspunda la comenzi. N-am de ales, ma opresc, imi scutur picioarele, imi dau palme si incep sa merg. Cand ma lasa crampele, alerg din nou, apoi iar crampe si tot asa. Deja totul e un calvar. Ma astept din clipa in clipa sa aud pe cineva in spate, sa ma depaseasca, sa-i adresez felicitari pentru podium, caci eu efectiv nu ma simt in stare sa-l urmaresc.

Kilometri se scurg, revad locuri cunoscute, asta parca imi remonteaza psihicul, parca uit de crampe sau ele de mine. Mi se pare ca alerg de-o vreme fara sa ma mai fi oprit. Nu ma mai streseaza muschii. Brusc ma gandesc ca nu are cum sa ma mai ajunga nimeni, poate si lor le e greu! Incep sa alerg tot mai tare, desi alerg la vale, ajung cu pulsul pe la 175, deja peste limita anaeroba. Si dintr-o data simt ca nu mai pot sa trag, parca merg in gol, mi s-a terminat combustibilul! Cred ca am lovit faimosul ZID al maratonistilor, desi m-am lovit de el cam tarziu pe la km39, nu pe la km30 cum spune teoria. Inghit la repezeala ultima jumatate de tub de gel. Sper sa functioneze macar efectul Placebo, daca nu chiar gelul. Nu stiu ce-a functionat mai mult, dar deja imi spun ca si daca aud pasi in spate si ma rostogolesc la vale pana in Moieciu, tot nu ma las depasit.

Ies din padure, intalnesc oameni intr-un punct de control, intalnesc fotografi, vad Moieciu de Sus, se aude larma din vale de la finish, creste inima in mine, intalnesc tot mai multi oameni, intru pe poteca abrupta cu serpentine si stiu ca mai am doar 1km. Nu mai am rabdare, as vrea sa zbor pana la finish. O intalnesc pe Andreea care ma felicita, pe Mihai care face poze, ajung jos in vale, trec apa, intru pe sosea, mai multi oameni ma felicita, imi vine sa plang de bucurie, dar ma abtin, vreau sa accelerez, nu prea mai pot dar accelerez usor, asa cat sa le fac ciuda crampelor mele si trec linia de sosire al 3-lea la EcoMaraton! Uff, a fost frumos, dar a fost greu!

La final de maraton (foto Ady Beleanu)

Imi amintesc promisiunea care mi-am facut-o: sa trag de mine pana nu mai pot. Cred ca am fost pe aproape... sunt atat de multumit de mine. As fi extrem de ipocrit sa spun ca nu conteaza locul, cum naiba sa nu conteze? Dar la EcoMaraton au lipsit cativa dintre alergatorii montani de top, cei care au fost in primele locuri la MPC. Daca ar fi venit si ei cu siguranta n-as mai fi ocupat locul 3, dar indiferent de loc tot as fi fost multumit de mine ca am tras pana n-am mai putut! Asta mi-am dorit.
Ma uit la cronometru si nu-mi vine sa cred: 4h22'25". SiS-ele ne spuneau la sedinta tehnica ca si-ar dori ca timpul castigatorului sa fie sub 4h30'. S-a fugit fantastic de rapid pentru un maraton montan caci primii 5 oameni s-au incadrat in acest timp, insa cei 2 din fata mea insa au fost de-a dreptul extraterestrii - au scos niste timpi ireali - 3h49'41 si 3h55'50"!

Podiumul masculin general: 1 - Viorel Palici, 2 - Francisc Sarosi (lipseste), 3 - Alin Tanase
(foto Ady Beleanu)

Podiumul masculin 35-44ani:1 - Francisc Sarosi (lipseste), 2 - Alin Tanase, 3 - Istvan Szokolszky
(foto Ady Beleanu)

Imediat cum am ajuns Geta si Alexuca imi spun bucuroase ca dupa bucla 2, Gianina era pe primul loc. Abia am terminat si deja incep sa am emotii pentru ea. I-am spus inainte de cursa ca mi-as dori mult mai mult sa castige ea, decat sa scot eu un loc fruntas.
Vad pe sosea un tricou alb alergand, o fi vreun baiat? Vad si o codita fluturand vesela stanga-dreapta ;) E limpede, e Gianina mea care castiga locul 1 la fete!
Cum trece linia de sosire mi se arunca in brate, abia imi opresc lacrimile de bucurie pentru reusita ei, ea plange pentru mine...

Podiumul la feminin general: 1 - Gianina Tanase, 2 - Aurora Popescu, 3 - Ioana-Lucia Mica
(foto Ady Beleanu)

Mai incolo ne face si Alex o bucurie. Dimineatza nu vroia sa participe la EcoKids, desi am incurajat-o, dar vazand atata lume care alearga azi, pare sa inteleaga ca si daca nu ia locul 1, nu inseamna ca a pierdut. Ii explic impreuna cu Gianina ca deja e castigata pentru ca are curajul sa participe si apoi pentru ca reuseste sa duca la capat o cursa.

Alex la start in crosul de copii 7-9ani

Alex pe podium la copii

Asa ca dupa o alergatura buna in care scoate limba de un cot, se trezeste chiar pe podium primind o diploma, o medalie EcoKids si incarcata cu o gramada de premii.
Nu va inchipuiti ce teribil de incantata e Alex ca si datorita meritului ei, intreaga familie s-a ales cu cate o medalie si un loc pe podium la intalnirea Eco de la Moieciu de Sus.

Campioanele mele

Micuta "campioana"

O familie - 3 medalii

Si daca am avut atatea bucurii la Eco Maraton si Eco Kids noi ca participanti, se datoreste faptului ca au existat organizatorii care cu multa pasiune si pricepere au pregatit toate acestea pentru noi. Pentru tot ce-a insemnat Eco Maraton Moieciu 2010 noi le multumim!

Podiumul fetelor si al baietilor

17 comments:

SiS said...

super fain!
bravo! chiar asa a fost!
si chiar ca s-a alergat nebuneste...adrenalina!

Gabriel, CH said...

Bravo! Frumos scris :-)
Citesc cu drag blogul vostru, cu toate ca nu-s pe-acolo va admir pentru cine sunteti si ceea ce faceti.

maricu said...

Bravo Alin.
Admirabil efortul tau.

Marian

Silvia_sis said...

Felicitari Alin, meritul este al tau.
De ce faci comaparatii si incerci sa gasesti o scuza pentru locul 3 pe care l-ai obtinut? ai mers foarte bine si nivelul alergatorilor a crescut si va creste. Ai prins o zi buna si orele de antrenament si-au spus cuvantul
Felicitari!
Silvia

dintimisoara said...

Felicitari pentru medalii! Sunteti o familie fruntasa...bravo,bravo,bravo!

Anonymous said...

Frumoasa povestea, trebuie ca ai fost foarte fericit la finalul weekend-ului! La cat mai multe trairi de genul asta! Bafta la HM!
Radu

Cata said...

BRAVO !!!!
Felicitari si tie si Gianinei!
Tineti-o tot asa

Adrian Valean said...

Bravo fam.Tanase!
Bafta la organizat Hercules-ul...

Mihaela C. said...

Super tare, faina relatare, felicitari pentru medalii si bafta cu Hercules!

dia said...

Minunati! Pur si simplu MINUNATI! Nu stiam ca aveti si un inger de copil campion! Extraordinar, pentru asta inzecesc felicitarile!Ma bucur foarte tare pentru voi desi va stiu doar din povesti si de pe acest Super Blog!
Atata de faini sunteti de numa, si tre sa recunosc ca mi-au puscat lacrimile citinduva RT-urile de cateva ori :)
Splendid! Cred ca voi 2 sunteti cei mai fericiti si Alex cea mai mandra! Transmite-i TOATE laudele!
Toata admiratia, Dia S

Mugur said...

Hey!Dar nu ati spus nimic despre unghiile voastre lipsa. Asa as fi fost si eu mai motivat pentru Hercules....

Silviu Pantea said...

Bravo Alex, bravo Gianina, bravo Alin! Ma bucur mult pentru voi, tineti-o tot asa, sper sa ne vedem cat de curand pe la vreo tura sau alergare.

Cristi Trandafir said...

faina poveste !!...felicitari si nu te subestima !!... fiind inconjurat de asa campioane nu prea ai de ales...trebe tras tare :) Mult succes in proiectele care bat la usa !!

andreitzale said...

Este locul in care imi incarc bateriile motivationale. Traiesc maratonul pe parcurs ce citesc. thx. Nu m-as fi gandit acum un an, cand m-ati luat de pe drum din Moroieni, la ce presupune un marathon. Felicitari si sper sa ne vedem si la Hercules:)
Andrei Tz

Moni şi Cristi Davidovici said...

Poza intitulata "o familie - 3 medalii" este chiar minunata, inspira...multe :)

Alex Juca said...

Felicitari familiei Tanase...cred ca pasesc pe urma povesti tale Alin...am terminat maratonul hercules intr`un timp slab fata de altele dar multumitor pt mine tinand cont de seria de factori care sau opus pregatirii adecvate(pana aici nimic comun :D )...problema e ca l`am terminat si eram odihnit, deci puteam sa trag mai tare de mine...am descoperit si efectul gelului desii nu credeam in ele initial caci nu terminam cursa din cauza crampelor daca nu aveam un mic gel achizitionat din curiozitate...ma intreb insa viorel a luat locu 1 atunci cu 3 ore 44...si acum la hercules pe mocirla scoate 3 27...incotro se indreapta? :))...poate gresesc la lungimea curselor...in fine...trebuie sa incep sa ma antrenez si eu in lanul de porumb...toate cele bune si sa ne auzim cu bine

Gabriel, CH said...

Intreb si eu politicos si intr-o doara:
Unde-i relatarea cu Hercules maraton? :)
Veti relata si voi in calitate de organizatori de data asta :)
cred ca multi asteapta cu nerabdare (ca si mine) s-o citeasca aici...
sa se minuneze, si de ce nu- poate sa gandeasca la organizarea altor competitii in Romania.